Calatoriile cu masina pot fi extrem de placute, mai ales in cazul in care nu ai carnet si nici nu te grabesti sa-ti iei, stand comod in scaun si admirand peisajul. Am avut astfel prilejul sa vad peisaje neobisnuite, sa ma bucur de apusuri si rasarituri, sa vad reactii neobisnuite, sa fac semn cu mana la pustii din autocare sau de la porti, sa admir venirea berzelor sau sa le numar, sa vad reactii si gesturi obisnuite sau amuzante ale oamenilor pe langa care am trecut.
Am avut prilejul sa le zic "de dulce" celor care au primit aproape 5000 de euro pentru taxa de prima inmatriculare si care nu se obosesc sa faca niste drumuri de ani buni. Sa ma inspaimant ori de cate ori masina noastre loveste praguri si gropi sau primeste pietricele in parbriz.
Am avut prilejul sa-i injur de-a binelea pe cei care fac depasiri fortate, cei care au fost cat pe ce sa ne bage in santuri, cei care merg doar cu faza lunga sau care noaptea uita ca au semnalizare si ma orbesc pana si pe mine de pe scaunul din dreapta.
Cu toate relele, calatoriile cu masina pot fi atat de placute... Alaturi de cel drag am fredonat cantece, ne-am atins mainile si am cautat sa vedem puii de barza. Si am vazut si atatea apusuri frumoase...
De ce-mi plac mie apusurile? De cand lumea viata omului a fost asemuita cu durata unei zile: nasterea cu rasaritul, amiaza cu perioada cea mai buna a vietii si apusul cu moarte. De ce totusi apusul? Pentru ca la nastere toti suntem copii, nu suntem decat simboluri definite de cei din jurul nostru. Simbol al dragostei, al naturii umane, al sperantei in continuitatea numelui/rasei. Unii dintre noi pot fi si fericitii reprezentati ai unei dinastii, dar prea putini, caz in care vorbim de alte simboluri.
Dar in apusul vietii unui om stii exact ce l-a definit pe acel om. Poti sa ghicesti sau sa stii care au fost "demonii" sai, cu ce s-a luptat si cum a reactionat. Ce a facut pentru a lasa in urma.
Batranii aveau o vorba: in viata trebuie sa sadesti un pom, sa faci un copil sau sa scrii o carte. Modul in care alegi sa faci unul sau mai multe dintre aceste lucruri definesc "apusul" fiecaruia. Si dupa raman doar stelele.
Din oras nu se prea vad stelele. Cel putin din Iasi nu le-am vazut niciodata seara. In Humulesti, parte importanta a vietii mele pana acum, ieseam seara afara si admiram Carul Mare chiar deasupra casei. Cautam si Carul Mic si Steaua Polara, Gainusa...
In Iasi luminile orasului sunt prea puternice. Cand ies seara in balcon simt ca o parte importanta din legatura eterna a omului cu stelele lipseste. As putea sa ma consolez la faptul ca vad Cetatuia luminata, cu imensa cruce-releu in fata ei, care de Craciun schimba prezenta ei cu un brad de lumina. Cruce-barad, cruce-brad...inutil si patetic. Religia ca marfa.
Apusurile nu mai sunt ce erau. Teodoreanu, Sadoveanu, Eminescu, Toparceanu si ceilalti nu stiau ce departe vor fi apusurile lor de cele care sunt acum. Am nostalgia apusurilor in care luna rasare o data cu Luceafarul de Seara "singuratic". E drept, si acum se mai intampla asta. Alaturi de o duzina intreaga de sateliti. Privesti cerul si e nevoie sa te gandesti doar la stele. Incerci sa ignori acei sateliti care pot sa-ti scormoneasca intimitatea, care te ajuta sa vorbesti la telefon sau sa te indopi stand in fata televizorului.
Acea parte total romantica a apusurilor a pierit. Si copiii nostri nu vor mai avea niciodata parte de ea.
Mi-a placut intotdeauna expresia "ultimul romantic". Nu stiu daca exista vreo carte cu acest nume, dar daca exista mi-ar place sa o citesc. Pana atunci, recomand "Ultimul romantic" de Savoy.
Savoy - Ultimul romantic
Asculta mai multe audio Muzica »
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu